Tamás Gáspár Miklós: Levél román barátaimnak (2000)
A romániai választók mintegy egyharmada szavazott Corneliu Vadim Tudorra és kvázi-fasiszta pártjára a kelet-európai demokratikus jogállam tizedik esztendejében. Vadim Tudor pártja a viszonylag jómódú erdélyi és bánsági körzetekben aratta a legnagyobb sikert, törzsszavazói fiatal diplomások és egyetemisták, tehát – szemben a várakozásokkal – nem elsősorban a munkanélküliek, az éhezők, a tönkrement iparvidékek kárvallottjai.
Ez csak azoknak okozhatott meglepetést, akik – történeti tudatlanságból kifolyólag – azt gondolják, hogy a polgárság, a középosztály automatikusan, szükségképpen a szabadelvűség letéteményese. Pedig tudjuk, hogy a fasizmus eredeti, „totalitárius” formája és mai „poszttotalitárius” változatai egyaránt a polgárságból indulnak ki. (G. M. Tamás: „On Post-Fascism”, Boston Review, 2000. nyár, EECR, 2000. nyár, románul: Dilema, VIII/402-403-404, 2000. okt.-nov., magyarul: Eszmélet [sajtó alatt]). Seymour Martin Lipset már régen megfigyelte – és erre a megfigyelésre én támaszkodtam -, hogy a fasizmus „a közép szélsősége” (extremism of the centre), amely a tőkés konszernek és a jóléti/szociális állam (big business & big government) ellensége, akárcsak a liberalizmus, amelynek az 1920-as években átvette a helyét.
Magyarországon is látható, hogy a magyar liberális párt és a fasisztoid szélsőjobboldal szavazótáborának társadalmi összetétele hasonló: diplomások, értelmiségiek, közép- és kispolgárok, „kisegzisztenciák”. A „jobb” egyetemeken és az internetes chat-roomokban főleg a liberálisok és a neonácik vitatkoznak egymással. Az idősebb értelmiségi nemzedék még mindig csodálkozik rajta, hogy a tőzsdealkuszok („brókerek”) és a business school-hallgatók körében olyan sok az antiszemita, fajgyűlölő, xenofób, szabadságellenes figura: nyelveket tudó, sokat utazó, szabados életvitelű, „posztmodern” fazonok, akik örömmel fogyasztják azt a vad és anarchikus mai kultúrát, amelyet egyébként betiltanának, ha igazán értenék.
Az 1989 utáni kelet-európai „új demokráciák” hivatalos doktrínája szerint a „szélsőségek” hívei a rendszerváltás, a demokratikus fordulat „vesztesei”. Ez nem volt találó föltevés. A szegények – valódi szocialista mozgalmak híján – nem nagyon politizálnak; szavazni is igen kevesen szavaznak közülük. Akárcsak az 1920-as-30-as években, a kétes jövőjétől rettegõ középosztály azért (is) csatlakozik a szélsőjobboldalhoz, hogy ez így maradjon; a másik ok persze a külföldi tőke és az „idegennek” tekintett honi etnikai kisebbségek konkurenciája: ezt, főleg az utóbbit szeretné a szélsőjobboldal korlátozni, garantálni a „nemzeti burzsoáziának” és a hivatalnoki középosztálynak a kiemelkedő teljesítmények és jelentős kockázat nélküli jó megélhetést.
Ugyanakkor a szélsőjobboldal áttörését – amely Romániában már megtörtént, de Magyarországon is várható – a félelem is motiválja. A félelem attól a csakugyan ijesztő rendetlenségtől, nyomortól, anarchiától, civilizációs összeomlástól (más kérdés, hogy a lenini-sztálini gyökerű civilizáció megérdemelte, hogy elpusztuljon), amely – akár a weimari korszakban – a demokratikus fordulatot kísérte. Nem véletlen, hogy a rendszerváltás főszereplői többnyire népszerűtlenek.
Románia azonban külön és különös eset. És ennek az esetnek a különösségeiről kell végre őszintén beszélnem román barátaimmal.
Ez a beszéd olykor óhatatlanul szemrehányásnak fog tetszeni. De amint látni fogják, a szemrehányások nem csak a független, demokratikus román értelmiséget érintik, hanem a külföldet is, azaz bennünket, így magamat is. Bár erdélyi vagyok, azért külföldi is vagyok, és ma már jóval kevesebbet tudok Romániáról, mint kellene – esetleges aránytévesztéseimért előre is elnézést kérek.
1. Az a benyomásom, hogy a Ceausescu-rendszer domináns elemzése Romániában téves. A Ceausescu-korszakot a „totalitárius” szovjet kommunizmus puszta aleseteként szokás leírni, amiben érzésem szerint túl nagy szerepet játszik a hagyományos – és Ceausescu által eredményesen kihasznált – román oroszellenesség, oroszgyűlölet. Különben is groteszk „szovjet” rendszerként leírni azt az államot, amely 1965-től 1989-ig jóval függetlenebb volt a Szovjetuniótól, mint Ausztria, Finnország, Jugoszlávia. A román nacionálbolsevizmus hazai termék volt, és legalább annyira fasiszta (ha nem inkább), mint „kommunista”. Ceausescu számára a fő ellenség a Komintern kísértete volt, amely Romániát „több nemzetiségű” országnak tekintette, amely önrendelkezést követelt a magyaroknak és amely a trianoni szerződést „imperialista rablóbékének” nevezte. Ceausescu sikerrel akadályozta meg a KGST egységes belső tervpiaccá alakítását, de facto 1968-tól kilépett a Varsói Szerzõdésből, és félig-meddig nyílt szövetséget kötött a Nyugattal, ill. Kínával. Románia Ceausescu idején közelebb állt a NATO-hoz, mint ma (és nem Románia hibájából).
2. Nem szabad elfelejteni, hogy az 1970-es évek elejétől kezdve a Ceausescu-féle Románia voltaképpen betiltotta a marxizmust. Amikor nyíltan szembefordult a Szovjetunióval, Ceausescu szövetséget kötött a jobboldali értelmiséggel, a vehemens nacionalizmus jegyében. A román emigráció számára kiadott hivatalos lapot a fasiszta Nichifor Crainic szerkesztette, Ceausescu legfőbb nyugati ügynöke a vasgárdista Iosif Constantin Dragan volt. Akkoriban Európa legszínvonalasabb jobboldali folyóirata a Nicolae Breban szerkesztette Romania literara volt; Adrian Paunescu (aki ma az Iliescu-féle PDSR szenátora és tévésztár), no meg Eugen Barbu és Corneliu Vadim Tudor lapjai pedig ezt a legdurvább kommunáci, antiszemita és őrjöngve magyargyűlölő nyelvre fordították le. Azt se feledjék el, kedves barátaim, hogy ekkoriban a Ceausescu-rezsim jelképe nem a vörös csillag volt, nem a sarló és kalapács, hanem Brâncusi „Végtelen oszlopa”, amelynek motívumait ad nauseam reprodukálták mindenfelé. A hivatalos ideológia nem a marxizmus-leninizmus volt, hanem a dákoromán kontinuitáselmélet és a „román protokronizmus” (amely szerint a románok mindent előbb találtak ki és födöztek föl, mint mások). Marin Preda, ez a régi kommunista, rehabilitálta Antonescu marsallt, a hivatalos történetfilozófia szerint a sztálinizmusért elsősorban a kolozsvári Bolyai Egyetem volt a hibás.
3. A Ceausescu-rezsim szelektíven kooptálta a két világháború közötti hipernacionalista-etnicista „metafizikát” (elsősorban Radulescu-Motru, Blaga és Noica műveit): ezt az akkori fiatal értelmiség fölszabadulásként élte át, és nem vette észre vagy nem akarta észrevenni a manipulációt. A fiatal értelmiség a háború előtti szélsőjobboldal nagy szellemi vezéreihöz zarándokolt, az ő lábaiknál ült; a nagy guru Constantin Noica volt meg Staniloaie atya (őt én is ismertem a hatvanas évek kultuszfigurája, George Balan zenekritikus révén). A fiatal értelmiség „lázadása” teljesen megfelelt a Ceausescu-féle kultúr[a]politika szándékainak; a velem egyidős román írók és gondolkodók hősei között nem akadt senki, aki ne lett volna vasgárdista. A pesti ellenzéki „új baloldal” a hetvenes években tisztára érthetetlen lett volna Romániában. Emlékszem, mennyire gyűlölték a párizsi 1968-at bukaresti évfolyamtársaim; az erdélyi magyar értelmiségiek Kolozsvárt pedig a Csehszlovákiát megszálló brezsnyevi és kádári csapatoknak szurkoltak, mert Trianon revízióját remélték tőlük. Nekem a párizsi május és a prágai tavasz egyaránt rokonszenves volt; kissé magányos voltam önök között, kedves barátaim – de a leghánytatóbb az volt, ahogyan a fasisztoid Ceausescu-féle sajtó Dubcek védelmére kelt… Az ember semmiben nem akart egyetérteni Ceausescuval. Gyűlöletes volt, hogy bárkivel szemben igaza lehetett.
4. A romániai forradalom értelmisége mai napig a szellemi Vasgárda exegézisével van elfoglalva. Senki nem tagadja, hogy Nae Ionescu, Mircea Eliade, Emil M. Cioran, Constantin Noica jelentős szerzők – én is élvezem Carl Schmitt és Céline leggyalázatosabb esszéit is, nem vagyok intellektuálisan prűd; de azért nem kétséges, hogy kik a szabadelvű-alkotmányos demokrácia ellenségei, a szabadság, egyenlőség és testvériség ellenségei. Egyszer megkérdeztem Frankfurtban Gabriel Liiceanu úrtól, aki talán a legbefolyásosabb román elméletíró manapság, hogyan óhajtja Heideggerre, Noicára, Cioranra alapozni a román liberális demokráciát. Mondott valami szellemeset, de a kérdésemre nem válaszolt. – Hogyan óhajtják önök, drága barátaim, bírálni Vadim Tudort azért, mert fasiszta, ha az önök bírálatlan és bírálhatatlan szellemi forrásai ugyanazok, mint az övéi? Hogyan barátkozzam én, aki erdélyi magyar vagyok, Lucian Blaga kultúr[a]morfológiájának tisztelőivel, amikor világos, hogy a Trilógia egyetlen igazi célja annak a bebizonyítása, hogy a magyarok idegenek a lényegtől, bármi legyen is az? Önök azt mondják, hogy Vadim Tudor, „acest animal” (en roumain dans le texte) közönséges. Jobb a nívós, kifinomult, elegáns fasizmus? Egyébként a Vasgárda magas szellemi színvonala a magyarországi nyilasoknak is imponál – lapjukban Szálasi fölé helyezik Codreanut és Horia Simát; a rasszista internacionálé jobban mőködik, mint a liberális vagy a szocialista. Nem, Vadim és Paunescu nem azért visszataszító, mert közönséges. Az undorító a gondolat (a szolgaság és a gyűlölet dicsőítése), nem a modor. Az Atac la persoana c. román Stürmertől minden jobb ember undorodik – de hogy fogadta a román irodalomkritika Mihai Sebastian (ó igen, Iosif Schechter) posztumusz naplóját? Hogy jön hozzá a büdös zsidaja, hogy ne tessék neki, hogy el akarják pusztítani? Modortalanság. Amikor a Sfera politicii közölte a kritikai visszhang antológiáját (történetesen éppen Washingtonban olvastam), valósággal rosszul lettem: no nem, Románia – csak azt ne. A fiktív bűntelenség önteltsége: ezt nem lehet kibírni.
5. Semmi kétség, hogy Vadim politikája épp úgy Cioran, Eliade, Noica háború előtti és alatti publicisztikájában gyökerezik, mint Vadim esküdt ellenségeinek filozófiája Cioran, Eliade, Noica esszéiben. Melyek lesznek az ellenállás szellemi forrásai? Adrian Marino (épp úgy, mint én Magyarországon) 1848-hoz nyúl vissza. Biztosíthatom: semmi esély. A kelet-európai népek történetéből annyira hiányzik a folytonosság, hogy csak a közvetlen előzmények érnek valamit gyakorlatilag. Előzmények híján pedig csak a Nyugat mítosza marad: ha nem „korábban”, hát „másutt”. Pedig Romániának óriási lehetősége lett volna saját demokratikus mítoszának a megteremtésére: maga az 1989. decemberi forradalom. Épp evvel kapcsolatban került sor a nonkomformista román értelmiség legfantasztikusabb, valóban világtörténelmi teljesítményére: mivel önöknek, kedves barátaim, nem tetszettek a forradalom (csakugyan visszás) politikai folyományai, ezért elhitették az egész világgal, hogy a forradalom nem is történt meg, szemfényvesztés volt, délibáb, káprázat, csalás, bűvészmutatvány – sikerült a negatív mitologizálás költői trükkjével eltüntetni a román nép legnagyobb históriai tettét, csak azért, mert – mint minden forradalomban – sok volt a hencegés, a túlzás, a füllentés, a káosz. 1789 Párizsában se volt kevesebb, alig találtak foglyot a Bastille-ban: a francia nép történeti-politikai ösztöne mégse engedi, hogy elsinkófálják quatorze juillet-t; mi magyarok se tudjuk, máig se, hogy ki lőtt 1956. októberében a Kossuth téren; de próbálná meg valaki kétségbe vonni, hogy 1956-i dicsőséges forradalmunk csakugyan megtörtént! A román demokratikus mítosz visszavonása előrevetítette a román demokratikus valóság visszavonását. Román forradalmárok jelentek meg a világ televízióiban, és letagadták saját hőstetteiket. Páratlan és hallatlan – de ilyen erős volt (és maradt) az ellenforradalmi konszenzus. Ennyire viszolyogtak a forradalmárok saját forradalmuktól és népük szabadságától, hogy még a nemzeti gőgről is hajlandók voltak – egyszer! – lemondani. A román önmegtagadás (auto-négationnisme) iskolát csinált: ma olvastam, mit ír az egyik legokosabb magyar író „a rendszerváltásnak nevezett hacacáré”-ról. Persze ő is demokrata. A kommunisták bezzeg tudták, hogy valami történt – ezért akarták kézbe venni. Kézbe is vették itt-ott: régi rendszerük mégse maradt meg, ők voltak kénytelenek megváltozni.
6. Mit fognak mondani, barátaim, Vadim Tudornak, hiszen tíz éve meg se mukkantak az Antonescu-szobrok fölavatásakor, az Antonescu utcák átkeresztelésekor, a magyar, a zsidó, a fanarióta görög múlt eltüntetésekor? Önök valahogyan helyesebben tisztelik Antonescu marsallt, mint Vadim? A korábbi kormánytöbbség is főleg Vadim múltját kifogásolta, és nem gondolta át, vajon miért népszerű a szélsőjobboldal (és részben a PDSR) uszítása a demokratikus értelmiséggel szemben. Támogatta valaha a román demokrácia tábora a dolgozók bármely csoportjának bérkövetelését? Mutatott-e valaha szolidaritást a sztrájkolókkal? Voltak-e érvei az IMF és a Világbank sokaktól abszurdnak tartott politikáját – amely csődbe vitte Oroszországot – illető bírálatokkal szemben? Javasolt-e valaha is mást, mint a Nyugathoz való külsődleges alkalmazkodást és idomulást – miközben a Nyugat uralkodó (liberális, jogállami) politikai filozófiáját illetően többnyire osztotta a szélsőjobboldal antimodernista előföltételeit? És volt-e válasza a Nyugat ostobaságaira? Nem félnek attól, kedves barátaim, hogy fölrémlik Titu Maiorescu lidérce, a „forme fara fond” (alap nélküli formák: en roumain dans le texte), a gyökértelen és sebezhető modernség fenyegetése, amelynek cirádás gipszhomlokzata mögött a paraszti-pásztori anarchia sötét üressége tátong? Aiurea!
7. De önöknek sajnos a Nyugattal se volt szerencséjük. A Nyugat „orientalizmusa” (Edward W. Said klasszikus terminusát úgy használom, ahogyan Maria Todorova a Balkánra alkalmazta), amelynek legborzasztóbb rendszerezője és racionalizálója „a civilizációk összecsapásáról” fecsegő Samuel Huntington, ez a divatos szub-Spengler, éppen önöket választotta ki arra, hogy a szovjet kommunista kísérlet bukása után betöltsék a posztindusztriális, posztideológiai, posztmodern cyber-Nyugat premodern kontrasztjának „negatív” szerepét. Az iszlám demonizálása nem vált be, és geopolitikailag sem kielégítő. A Nyugat új ellensége az ortodoxia, amellyel szemben a Nyugat Afganisztánban, Csecsenföldön, az Észak-Kaukázusban, Cipruson, Boszniában és Koszovóban az iszlámot, másutt meg a katolikus nemzeteket támogatja. A görögkeleti integrista paranoiának van némi alapja. S ehhöz még hozzájön a kelet-közép-európai, közelebbről magyar parvenűség, ripőkség és tudatlanság, amely a „Bizánc” és a „Balkán” szavakat trágár szitokként használja. A magyarok, a csehek, a szlovénok megvetik a Balkánt, mert egy kicsivel több pénz van a zsebükben. Ettől én undorodom. A magyar publicisztika számára „Bizánc” a cezaropapista, császárkultuszos, szolgai, maradi, alázatos és buta magatartás szinonimája, mintha a görögkeleti népek nem vívtak volna több forradalmat a huszadik században, mint bárki más (a jugoszláviai és görögországi partizánháborúhoz, a romániai forradalomhoz semmi nem mérhető Kelet-Közép-Európában, ami a hősiességet, vitézséget illeti); arról nem is szólva, hogy a Balkánon, ahol nem volt örökletes nemesség és ahol – Délen – megmaradt a paraszti kisbirtok és a faluközösség (zadruga), a hierarchia és az engedelmesség szelleme jóval gyöngébb, mint a k. u. k. (cs. és kir.) országokban. Tudom, hogy a plebejus betyári és hajdúszellem nem a modern demokrácia szelleme, de semmi köze a hazug „bizánci” legendához se. Ezt a szellemet az ortodoxia ellenségei zűrzavarnak, összevisszaságnak látják és láttatják, pedig benne van az emancipáló lázadás lehetősége is. Akár az 1907-i parasztfölkelésből, lehet belőle demokratikus forradalom, és lehet belőle pogrom. Ez majd a világnézettől függ, amellyel önök, drága barátaim, át fogják lelkesíteni.
8. Miért nincs baloldal Romániában? Miért nincs jobboldal Szerbiában? Miért volt erős az anarchizmus Bulgáriában, Macedóniában – és Katalóniában?
9. Katasztrofálisnak tartom, hogy mind a román értelmiség, mind az erdélyi magyarság összekeveri a demokratikus nemzetállamot a diszkriminatív etnikai állammal. A gallo-amerikai nemzetállami eszmény a patrióta honpolgárságot épp úgy „az állam semlegessége” szemszögéből definiálja, az etnikai meghatározottságoktól függetlenül, mint a szekuláris, világi államot (laïcité: en français dans le texte) a felekezetektől függetlenül. Ellenezheti valaki a jakobinus nemzetállamot is: de ha összekeveri a fasiszta, posztfasiszta, reformfasiszta (vö. Tamás G. M.: „Reformfasiszták”, Élet és Irodalom, 1999. okt. 22.), diszkriminatív etnikai állammal (à la Csurka, Vadim, Šešelj, Sladek, Slota), amelyben a „Leitkultur”-nak ((c)CDU/CSU) intézményes előjogai vannak – akkor tévesen jelöli ki ellenfelét. A Kolozsvárt és Pesten népszerő „erdélyi regionalizmus” gondolata – amelyet Vadim Tudor erdélyi sikere egyszer s mindenkorra levett a napirendről -, Umberto Bossi és a Lega Nord Padánia-ötletének adaptációja egyszerűen arra támaszkodott, hogy Predealtól keletre több a márka és a dollár. A határrevízió, az irredenta fölösleges, ennek a posztmodern/neoliberális új változata az egyetlen millenniumi realitásra támaszkodik: a zsozsóra.
10. A román nemzeti önkritika – amelynek szép és hazafias példáit láthatjuk Sorin Antohi, Horia R. Patapievici, Lucian Boia és mások munkáiban – nagyszerű és bátor dolog, de (mint minden hiperkritika) politikai terv nélkül való. Az önkritika karneváli, plebejus formája el is tud zülleni: az 1989. decemberi forradalmár, Mircea Dinescu nagyszerű szatirikus lapja, az Academia Catavencu, amely valaha jobb volt, mint a párizsi Charlie Hebdo, ma már nacionalista bulvármagazin, amely keserűségében már azt is sárba rántja, amit szeret. Az önök egész bátor munkáját elrontja a végzetes hazugság: azt hiszik, antikommunizmusnak kell álcázniuk az antifasizmust. A Ceausescu-rendszer lényege, a misztagóg-misztikus, paramilitáris mozgósítás az akkoriban már szellemileg és lelkileg, gazdaságilag és hatalmilag kimerült szovjet „kommunizmus” fasiszta kiútját jelentette (és emlékezzünk a „kommunista” Pol Pot beszédeire „a khmer faj” fölsőbbrendűségérõl és arra, hogyan irtotta ki a kambodzsai vietnami és kínai etnikai kisebbséget): ennek a mozgósításnak a túlélését nem lehet a szélsőjobboldali „nemzeti metafizika” tartalmatlan kultuszával leküzdeni, még ha szépek is a szövegek. A nemrég elhunyt kitűnő magyar történész, politikus és publicista, Szabó Miklós mondta: „kutyát, macskát tartunk a lakásban; tehenet, antiszemitát nem tartunk a lakásban”. Egyszerű, ugye? Ilyenek a jó illemszabályok.
Megjelent az Élet és Irodalom 2000. december 15-i számában.
G. M. Tamás: Scrisoare către prietenii mei români (2001)
După un deceniu de existență a statului de drept democratic în Europa de Est, aproximativ o treime a electoratului din Romania l-a votat pe Corneliu Vadim Tudor, respectiv a votat un partid cvasi-fascist condus de acesta. Partidul lui Vadim Tudor a repurtat cel mai mare succes în secțiile electorale din Ardealul și Banatul relativ prospere, adepții lui cei mai convinși fiind tinerii posesori ai unei diplome de studii, precum și studenții – deci, contrar așteptărilor, nu este vorba în primul rând de șomeri, de oameni săraci și înfometați, de păgubașii zonelor industriale distruse.
Acest fenomen putea constitui o surpriză doar pentru cei care datorită ignoranței istorice cred că burghezia și clasa de mijloc reprezintă în mod automat și necesar exponentul liberalismului, deși se știe că forma originală, “totalitară” a fascismului, la fel și variantele “post-totalitare” din prezent ale acestuia, sunt generate de către burghezie. Seymour Martin Lipset constatase de mult – bazându-mă și eu pe această constatare – că fascismul este “extremismul centrului”, fiind inamicul concernurilor capitaliste și al statului prosper din punct de vedere social, asemenea liberalismului, căruia în anii 1920 i-a ocupat locul.
Și în Ungaria se poate observa că segmentele sociale ale electoratului fidel partidului liberal maghiar și celui fascistoid de extremă dreapta sunt asemănătoare, fiind vorba de tineri posesori ai unei diplome de studii, intelectuali, clasa mijlocie și mica burghezie, “existențele mici”. La facultățile mai “bune” și la Internet chat-room polemizează între ei mai cu seamă liberalii și neonaziștii. Generația intelectualilor mai în vârstă continuă să se mire că în rândul brokerilor și al tinerilor care frecventează business school-urile există atât de multe persoane antisemite, rasiste, xenofobe, cu vederi mai mult decât limitate din punctul de vedere al libertăților, persoane “postmoderne” care vorbesc limbi străine, călătoresc mult și trăiesc o viață libertină, consumând cu poftă și bucurie cultura sălbatică și anarhistă care ne invadează cotidianul, cultura pe care de altfel ar interzice-o, dacă ar înțelege-o cu adevărat.
Conform doctrinelor oficiale ale “noilor democrații” din Europa de Est de după 1989, adepții “extremelor” sunt așa-numiții “perdanți” ai schimbărilor de regim, ai transformărilor democratice. Acest lucru nu este o constatare tocmai exacta. In absenta unor miscari socialiste reale, pătura săraca nu prea face politică; chiar și când se pune problema prezenței la urne, prea puțini dintre ei votează. La fel ca și în anii 1920-30, clasa de mijloc, înspăimântată de viitorul incert, adera (tocmai de aceea) la extrema dreaptă, pentru ca aceasta să rămână așa cum este; celalalt motiv este, desigur, capitalul străin, precum și concurența minorităților etnice naționale considerate a fi “străine”. Extrema dreaptă ar dori sa limiteze mai ales prezența acestor minorități, garantând astfel “burgheziei naționale” și clasei mijlocii din sectorul administrativ o existență prosperă, cu realizări marcante și fără riscuri semnificative.
În același timp, proliferarea extremei drepte – fapt care în Romania s-a petrecut deja, existând toate condițiile și pentru Ungaria – este motivată și de frică. Frica de dezordinea intr-adevăr înspăimântătoare, de mizerie, de anarhie, de năruire a civilizației (cu toate ca civilizația de sorginte leninisto-stalinista a meritat sa fie distrusă), care, asemenea perioadei Republicii de la Weimar, au însoțit transformările democratice. Nu este întâmplător ca protagoniștii schimbărilor de regim sunt de cele mai multe ori nepopulari.
În schimb, Romania este un caz aparte și particular. Despre particularitățile acestui caz trebuie să vorbesc sincer, în sfârșit, cu prietenii mei romani.
Unele dintre afirmațiile mele vor fi interpretate drept reproșuri. Dar precum se va constata, reproșurile nu vor viza doar intelectualitatea română democratică, ci și străinătatea, adică pe noi, inclusiv propria mea persoană. Deși provin din Ardeal, trăiesc în străinătate, astfel ca în prezent știu mult mai puțin despre Romania decât ar trebui sa știu – motiv pentru care îmi cer de la început scuzele de rigoare pentru eventualele erori privind proporțiile.
1. Impresia mea este că analiza privind regimul Ceaușescu este în mod dominant eronată. În general, epoca Ceaușescu este prezentată drept doar un accident al comunismului “totalitar” sovietic, context în care cred ca tradiționalul antirusism românesc, ura față de ruși – sentimente exploatate cu succes de către Ceaușescu – joacă un rol prea mare. De altfel este grotesc să fie caracterizat drept un regim “sovietic” regimul politic dintr-o țară în care, din 1965 și până în 1989, a fost mult mai independentă față de Uniunea Sovietică decât fuseseră Austria, Finlanda sau Iugoslavia. Produsul național-bolșevic autohton a fost tot atât de fascist (daca nu chiar mai mult) ca și “comunist”. Principalul dușman al lui Ceaușescu a fost stafia Kominternului, care considera România drept o țară alcătuită din “mai multe naționalități”, care a pretins pentru maghiari dreptul la autodeterminare și care a considerat Tratatul de pace de la Trianon drept o “pace a tâlharilor imperialiști”. Ceaușescu a împiedicat cu succes transformarea CAER-ului într-un proiect de piață internă unitară, din 1968 a părăsit de facto Tratatul de la Varșovia și a semnat o coaliție cvasi-oficială cu Occidentul, respectiv cu China. În timpul lui Ceaușescu, România era mai apropiata de NATO decât este în prezent (și nu din vina României).
2. Nu trebuie uitat faptul că, de la începutul anilor 1970, în România condusă de Ceaușescu a fost interzis, de fapt, marxismul. Când Ceaușescu a întors vizibil spatele Uniunii Sovietice, el a pactizat cu intelectualitatea de dreapta, evident, sub semnul unui naționalism vehement. Organul de presă oficial editat pentru emigrația română era redactat de fascistul Nichifor Crainic, iar principalul agent din Occident al lui Ceaușescu era Iosif Constantin Drăgan, de la Garda de Fier de odinioară. Pe vremea respectivă, revista cea mai prestigioasă cu orientare de dreapta din Europa era România literară condusă de Nicolae Breban; iar revistele redactate de Adrian Păunescu (care în prezent este senator al PDSR-ului și star de televiziune), precum și de Eugen Barbu și Corneliu Vadim Tudor, consemnau orientarea din perioada respectivă în cel mai dur limbaj al urii turbate față de maghiari, un limbaj antisemit și naționalisto-comunist.
Dragi prieteni, nu trebuie uitat nici faptul că în vremea respectivă simbolurile regimului Ceaușescu nu erau steaua roșie, secera și ciocanul, ci Coloana infinită a lui Brâncuși, ale cărei motive erau reproduse ad nauseam peste tot. Ideologia oficială nu era marxism-leninismul, ci teoria continuității daco-romane și “protocronismul romanesc” (conform căruia românii au fost cei care au descoperit și au inventat totul înaintea tuturor). Marin Preda, un comunist cu state vechi, l-a reabilitat pe mareșalul Antonescu, iar conform istoriei oficiale a filozofiei, Universitatea “Bolyai” din Cluj era prima vinovată pentru stalinism.
3. Regimul Ceaușescu a cooptat în mod selectiv “metafizica” hipernaționalisto-etnicistă din perioada interbelică (este vorba în primul rând de operele lui Rădulescu-Motru, Blaga și Noica), tinerii intelectuali percepând acest lucru drept o eliberare; ei n-au observat sau n-au vrut să observe manipularea. Tinerii intelectuali mergeau în pelerinaj și îngenuncheau în fața marilor lideri spirituali ai extremei drepte din perioada interbelică, cei doi mari guru fiind Constantin Noica și părintele Stăniloaie (pe acesta, o personalitate ridicată la rang de cult prin anii ’60, l-am cunoscut și eu prin intermediul criticului muzical George Bălan). “Revolta” tinerilor intelectuali a corespuns în totalitate intențiilor politicii culturale promovate de Ceaușescu; printre protagoniștii gânditorilor și scriitorilor români din generația mea nu era nici unul care să nu fi fost adept al Gărzii de Fier. “Noua stângă” care reprezenta opoziția budapestană în anii ’60-’70 ar fi fost complet neînțeleasa în România. Îmi amintesc cât de tare puteau sa deteste colegii mei din București mișcările care avuseseră loc, în 1968, la Paris; iar la Cluj, intelectualii maghiari ardeleni făceau galerie trupelor lui Brejnev și Kadar care invadaseră Cehoslovacia, pentru că sperau revizuirea Trianonului. Eu am simpatizat în egală măsură atât cu primăvara pariziană, cât și cu cea pragheză; eram cam solitar printre voi, dragi prieteni – iar cel mai grețos a fost momentul în care presa ceaușistă i-a luat apărarea lui Dubcek… Omul nu voia sa fie de acord în nici un caz cu Ceaușescu. Era odios că putea sa aibă dreptate față de oricine.
4. Până în ziua de azi, intelectualitatea revoluției romanești este preocupată de exegeza spirituală a Gărzii de Fier. Nimeni nu pune la îndoială faptul că Nae Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran sau Constantin Noica sunt autori importanți; și eu am citit cu plăcere inclusiv cele mai detestabile eșecuri ale lui Carl Schmitt sau Céline, nu sunt un pudic din punct de vedere intelectual, dar acest lucru nu înseamnă ca nu știu cine sunt dușmanii democrației constituțional-liberale, dușmanii libertății, egalității și fraternității. Întâlnindu-mă la un moment dat, la Frankfurt, cu domnul Gabriel Liiceanu – care este în prezent poate cel mai influent scriitor teoretician din România – l-am întrebat cum anume dorește sa fundamenteze democrația liberală româneasca pe operele lui Heidegger, Noica sau Cioran? A rostit ceva spiritual, dar de fapt nu mi-a răspuns la întrebare. Cum doriți voi, dragii mei prieteni români, să-l criticați pe Vadim Tudor pentru faptul că este fascist, din moment ce izvoarele voastre spirituale – care n-au fost supuse unei critici, fiind incriticabile – sunt aceleași ca si ale lui? Cum pot eu – care sunt maghiar ardelean – sa fiu prieten cu adepții și admiratorii morfologiei culturale promovate de Lucian Blaga, din moment ce este cât se poate de clar că singurul scop adevărat al Trilogiei… este să demonstreze că maghiarii sunt străini de esență, indiferent de natura acesteia? Voi afirmați că Vadim Tudor, “acest animal”, este un grobian. E mai bun fascismul de calitate, rafinat si elegant? De altfel, nivelul spiritual ridicat al Gărzii de Fier este foarte tare pe placul Partidului Crucilor cu Săgeți – în revista lor, pe Codreanu și pe Horia Sima îl așează deasupra lui Szalasi; internaționala rasistă funcționează mai bine decât cea liberală sau socialistă. Nu, Vadim Tudor și Păunescu nu sunt dezgustători pentru faptul ca sunt niște persoane grobiene. Dezgustătoare este ideea (servilismul și glorificarea urii), nu manierele. Orice om mai elevat este dezgustat de revista Atac la persoană, acest Sturmer romanesc – dar oare cum percepe critica literara româneasca jurnalul postum al lui Mihail Sebastian (o, da… al lui Iosif Schechter)? Cum își permite jidanul împuțit să nu-i convină că va fi distrus? Este de-a dreptul nepoliticos. Când revista Sfera politicii a publicat în sinteză antologia acestor ecouri de receptare (eram tocmai la Washington, întâmplător acolo citisem revista), pur și simplu mi se făcuse rău: o, nu, Romania – numai asta nu. Este de nesuportat infatuarea impunității fictive.
5. Fără îndoială că politica promovată de Vadim Tudor își are rădăcinile în publicistica practicată de către Cioran, Eliade și Noica în perioada interbelică și în timpul războiului, la fel cum filozofia dușmanilor jurați ai aceluiași Vadim Tudor își are sorgintea în eseurile acelorași Cioran, Eliade și Noica. Care vor fi izvoarele spirituale ale opoziției? Adrian Marino (ca și mine în Ungaria) redescoperă pașoptismul. Îl pot asigura că nu va avea nici o șansă. Din istoria popoarelor est-europene continuitatea lipsește într-o măsură atât de mare, încât numai antecedentele nemijlocite au o oarecare valoare pragmatică. Iar în lipsa antecedentelor, rămâne doar mitul Occidentului: daca nu “mai devreme”, ei bine, atunci “în alta parte”. Cu toate că România ar fi avut posibilități uriașe pentru crearea propriului său mit democratic – este vorba de Revoluția din 1989. Tocmai în legătură cu acest aspect, nonconformista intelectualitate română a reușit să concretizeze cea mai fantastică realizare, un record mondial, de valoare universală. Pentru că voi, dragii mei prieteni, cărora nu v-au convenit consecințele politice (intr-adevăr, neplăcute) ale revoluției, ați convins o lume întreagă că revoluția, de fapt, nici n-a avut loc, că a fost vorba de o scamatorie, de un miraj, de o halucinație, de o înșelătorie, de o jonglerie, reușind ca prin tertipurile poetice ale mitologizării negative să escamotați cea mai mare faptă istorică a poporului român, numai pentru faptul că, la fel ca în toate revoluțiile, a existat prea multă fanfaronadă, exagerare, pălăvrăgeală, prea mult haos. În 1789, nici la Paris n-a fost altfel, la Bastille abia dacă au fost găsiți câțiva deținuți, dar cu toate acestea, instinctul politico-istoric al poporului francez nu permite să fie șterpelită quatorze juillet. Noi, maghiarii, nu știm nici până-n ziua de azi cine a tras în octombrie 1956 în mulțimea adunată în Piața Kossuth, dar să încerce numai să pună cineva la îndoială existența glorioasei noastre revoluții din 1956! Anularea mitului democratic românesc a anticipat anularea realității democratice românești. La posturile de televiziune din lumea întreagă au apărut revoluționari români care și-au negat propriile lor acte de eroism. Este fără egal și incredibil – dar consensul contrarevoluționar atât de puternic a fost (și a rămas). Revoluționarilor le-a fost atât de silă de propria lor revoluție și de libertatea propriului lor neam, încât au fost dispuși să renunțe – o singură dată! – până la infatuarea națională. Autonegarea românească a făcut școală: azi am citit ce scrie unul dintre cei mai deștepți scriitori maghiari despre “distracția gălăgioasa numită schimbare de regim”. Evident, și el este un democrat. Comuniștii bineînțeles că au știut că s-a întâmplat ceva – din cauza asta au vrut să-și însușească situația. Ici și colo și-au însușit-o, dar cu toate acestea n-a rezistat vechiul lor regim, au fost nevoiți să se schimbe ei.
6. Ce replică îi vor da lui Vadim Tudor prietenii mei români, pentru că de zece ani încoace tac mâlc când se inaugurează statuile lui Antonescu, când străzi din aproape toate orașele României sunt botezate cu numele lui Antonescu, când este escamotat trecutul maghiarilor, al evreilor, al grecilor fanarioți…? Voi, dragii mei prieteni români, îl respectați oarecum mai corect pe mareșalul Antonescu decât îl respecta Vadim Tudor? Inclusiv fosta majoritate guvernamentală a incriminat mai ales trecutul lui Vadim Tudor, în loc să fi analizat cauzele popularității instigațiilor extremei drepte (și, în parte, ale PDSR-ului), în comparație cu poziția intelectualității democrate. A sprijinit vreodată tabăra democraților români revendicările salariale ale vreunuia – indiferent care – grup de muncitori? S-a solidarizat vreodată cu greviștii? A avut argumente față de criticile referitoare la strategia politică practicată de FMI și Banca Mondială, strategie considerată de mulți absurdă, care a dus la faliment Rusia? A propus vreodată și altceva decât adaptarea și modelarea exterioară la Occident, în timp ce de cele mai multe ori era de acord cu filozofia politicii unui Occident dominant (politica liberală, de stat de drept), respectiv cu premisele antimoderniste ale extremei drepte? Și a avut vreun răspuns la erorile comise de Occident? Nu v-a fost frică, dragii mei prieteni români, că va reînvia stafia lui Titu Maiorescu, “formele fără fond”, amenințarea unui modernism vulnerabil și fără rădăcini, că îndărătul frontispiciului de gips al acestuia, frontispiciu ornat din plin cu frize, amenință vidul întunecat al anarhiei țărănisto-pastorești? Aiurea!
7. Dar, din păcate, voi n-ați avut noroc nici cu Occidentul. “Orientalismul” Occidentului (aplic terminologia clasică a lui Edward W. Said precum o aplicase Maria Todorova pentru Balcani) – sistematizat de Samuel Huntington, acest foarte la modă sub-Spengler care vorbește despre “ciocnirea civilizațiilor”, – v-a ales tocmai pe voi ca după experimentul eșecului comunismului sovietic să îndepliniți rolul “negativ” al unui contrast premodern față de un cyber-Occident postindustrial, postideologic și postmodern. Demonizarea islamului n-a dat roade, această încercare nefiind satisfăcătoare nici din punct de vedere geopolitic. Noul dușman al Occidentului este ortodoxia, dar cu aceasta, în vestul Afganistanului, în Cecenia, în nordul Caucazului, în Cipru, în Bosnia și în Kosovo, Occidentul sprijină popoarele islamice, în timp ce în alte părți, pe cele catolice. Paranoia ortodoxo-integristă are o oarecare bază reală. Iar la aceasta se mai adaugă parvenitismul, mitocănia și prostia central-est europene, mai exact, ale maghiarilor, care conferă cuvintelor “Balcan” si “Bizanț” un substrat de înjurături obscene. Maghiarii, cehii și slovenii disprețuiesc Balcanul pentru că au ceva mai mulți bani în buzunare. Această atitudine îmi provoacă silă. Pentru publicistica maghiară, “Bizanțul” este sinonim cu o atitudine cezaro-papistă, care promovează cultul împăratului, o atitudine slugarnică, retrogradă, umilă și neghioabă, de parcă popoarele ortodoxe n-ar fi câștigat în secolul XX mai multe revoluții decât oricine altcineva (în Europa Centrala și de Est, în privința eroismului și al curajului, nimic nu se poate compara cu lupta partizanilor din Grecia și din Iugoslavia, cu revoluția din România); nemaivorbind de faptul că în Balcani, unde n-a existat o nobilime ereditară și unde în regiunea sudică au rămas nealterate mica proprietate și comunitatea rurală (zadruga), spiritul de ierarhie și de supușenie era mai puțin accentuat decât în țările k.u.k. (imperialo-regale). Știu că spiritul plebeo-ștrengăresco-haiducesc nu este spiritul democrației moderne, dar mai știu și faptul că nu are nici o legătură cu falsa legendă “bizantină”. Dușmanii ortodoxiei percep acest spirit drept haos, confuzie – tot ei fiind cei care îl și prezintă astfel -, cu toate că în el se regăsesc și posibilitățile revoltei și emancipării. La fel cum Răscoala țărănească din 1907 poate fi considerată drept revoluție democratică sau pogrom. Acest lucru depinde de ideologia cu care o veți anima voi, dragii mei prieteni romani.
8. De ce nu există o mișcare de stânga în România? De ce nu există o mișcare de dreapta în Serbia? De ce a fost puternică anarhia în Bulgaria, în Macedonia și în Catalonia?
9. Consider că este catastrofal faptul că atât intelectualitatea romana, cât și maghiarii din Ardeal confundă statul național democratic cu statul etnico-discriminativ. Idealul americano-galez privind statul național definește cetățenia patriotică din punctul de vedere al “neutralității statului”, independent de determinările etnice, la fel cum același ideal definește laïcité-ul, independent de confesiuni. Oricine poate să fie împotriva chiar și a statului național iacobin, dar dacă îl confundă cu statul fascist, postfascist, reformfascist, etnic-discriminativ (à la Csurka, Vadim Tudor, Seselj, Sladek, Slota), în care “Leitkultur” are privilegii instituționalizate, ei bine, atunci își desemnează greșit adversarul. Ideea “regionalismului ardelenesc” – o adaptare după Lega Nord Padania și după ideea lui Umberto Bossi -, atât de populara la Cluj și Budapesta și pe care succesul repurtat în Ardeal de către Vadim Tudor a eliminat-o definitiv de pe ordinea de zi, este fundamentată pur și simplu de faptul că la vest de Predeal există sume mai mari de dolari și de mărci. Revizuirea granițelor, surplusul de iredentism, noile variante postmoderne/neoliberale ale acestora sunt fundamentate pe singura realitate a mileniului: paralele.
10. Exemplele frumoase și patriotice ale autocriticii naționale române le putem regăsi în activitatea lui Sorin Antohi, H.-R. Patapievici, Lucian Boia și alții – sunt atitudini mărețe și curajoase, dar (precum orice hipercritică) fără un program politic anume. Forma carnavalescă, plebeiană a autocriticii poate chiar să și decadă: excelenta revistă satirică unde până nu de mult editorialele erau semnate de către Mircea Dinescu, este vorba de Academia Cațavencu, revistă care în epoca de aur era mai bună decât parizianul Charlie Hebdo, astăzi este o revistă-magazin naționalistă bulevardieră, care în marea-i amărăciune aruncă cu noroi chiar și în ceea ce îi este drag. Munca voastră curajoasă este alterată de minciuna fatală: voi credeți că antifascismul trebuie mascat în anticomunism. Esența regimului Ceaușescu, mobilizarea mistagogico-mistică, paramilitară, a însemnat soluția fascistă a “comunismului” sovietic epuizat deja la vremea respectivă din punct de vedere spiritual și moral, economic și al puterii de dominație (și să ne amintim de discursurile “comuniste” ale lui Pol Pot privind superioritatea “rasei khmer”, precum și de cum anume a exterminat minoritățile etnice vietnameze și chineze din Cambodgia). Supraviețuirea acestei mobilizări nu poate fi învinsa prin cultul lipsit de conținut al “metafizicii naționale” a extremei drepte, chiar dacă textele respective sunt frumoase. Miklos Szabo, excelentul istoric, politician și publicist maghiar decedat recent, spunea: “în casă ținem câini și pisici, dar în casă nu ținem vaci și antisemiți”. E simplu, nu-i așa? Așa impun bunele maniere.
CRITICATAC 25 mai 2011
Traducere: Anamaria Pop
Versiunea maghiară a apărut în Élet es Irodalom, 15 dec. 2000. În română a fost preluată şi publicată de revista Dilema (din păcate situl nu mai funcționează în varianta inițială).
În română întreaga polemică a fost publicată la Curtea Veche (2002) în volumul coordonat de Mircea Vasilescu „Intelectualul român faţă cu inacţiunea (în jurul unei scrisori de G.M. Tamás)”.
Kiemelt kép forrása: Cristi Rogozanu: Pentru mine, cel mai mare intelectual român a fost maghiar. Anticomunist, el a criticat naționalismul tembel, și maghiar, și românesc. Marele prieten a murit
