Március 15-e közeledtével – amely egybeesik a Magyarok Világnapjával – arra gondoltam, írok egy bejegyzést, amelyben megpróbálom elmagyarázni nektek is, akik a Kárpátokon túl éltek, hogy miért szeretjük mi, a Bánságban és Erdélyben született emberek ennyire a magyarokat.

Mindenekelőtt személy szerint azért kedvelem a magyarokat, mert a gyermekkoromat a bánsági pusztán töltöttem. Nálunk, a Bánságban, az utcán álló fákat meszelték, a füvet lenyírták, a házat minden évben kimeszelték, a kaput pedig lefestették. Ugyanazon az utcán különböző nyelveken beszélő gyerekek hangját lehetett hallani: voltak, akik magyarul, mások németül, szerbül, zsidóul beszéltek, és természetesen románul is. Tudjátok, mi volt ebben a szép? Az, hogy mindannyian értettünk valamennyit egymás nyelvéből, és a barátságunk mindig fontosabb volt bármelyikünk vallási hovatartozásánál. Soha nem számított, hogy közülünk egyesek ortodoxok, mások katolikusok voltak; sőt, örültünk annak, hogy az utcán kétszer törhetjük össze a húsvéti tojásokat.

Nálunk, a Bánságban, az etnikum soha nem számított. Az számított – és szeretném hinni, hogy még ma is számít –, hogy milyen ember valaki: rendes ember vagy sem. Azok a magyarok pedig, akiket én ismertem, nagyon rendes, korrekt, hozzáértő és szavukat tartó emberek.

Azért is kedvelem őket, mert mindig tisztelettel bántak velem, és sokkal inkább lehetett rájuk számítani, mint sokszor a sajátjainkra.

Kezdjük az elején: azért szeretem őket, mert a nagyapám, bár román bánsági volt, tökéletesen beszélt magyarul. Ceaușescu idején, gyerekként (8 éves voltam az 1989-es forradalom idején) én is rajzfilmeket szerettem volna nézni – nem csak ugyanazokat a híreket Nicu elvtársról és Elena elvtársnőről, vagy a sarló és kalapács jelképével ellátott pártról szóló riportokat.

Mivel Temesváron éltünk az 1989-es forradalom előtt, a nagyapám átkapcsolta a csatornát a Budapest 1-re, és akarva-akaratlanul az én kedvenc fordítóm lett.

„Deda, mit mondott Donald?”

Most visszagondolva úgy látom, hogy a régi rajzfilmek Donaldja több bizalmat keltett, mint a mai Donald, aki a Fehér Házban alszik!

Amikor az analfabéta cipész–csizmadia Ceaușescu elkezdett ránk lövetni, mi is a Budapest 1 híreiből értesültünk róla. Csakhogy ezúttal a nagyapám már nem lehetett a fordítóm: 1989 nyarán meghalt. Néha nosztalgiával gondolok arra, mennyire boldog lett volna, ha látja Ceaușescu és a kommunisták bukását.

Még most is emlékszem nagyapám történeteire, amelyekben egy királyról mesélt, aki egy napon eljön, és megment bennünket. Később értettem meg, hogy ez a király valójában Őfelsége, I. Mihály király volt, és sajnos még neki sem sikerült megszabadítania bennünket a szekusoktól és a kommunistáktól.

Az első fehér kenyeret, amelyet Ceaușescu bukása után, 1989 decemberében ettünk, a nagymamám hozta haza. A kenyér azokból a segélyekből származott, amelyeket a magyar állam küldött azoknak a románoknak, akik elvették tőlük Erdélyt és a Bánságot. Micsoda rossz emberek ezek a magyarok!

Az évek teltek, és eljutottam a kamaszkorba, az első „pillangók a gyomromban” pedig szintén piros-fehér-zöld színekben repkedtek.

Őszintén szólva, bánsági emberként, látva, milyen szépek a magyar lányok, egyáltalán nem zavarna, ha ők szülnék meg Románia jövőbeli királyait. Nem, ne gondoljatok túl messzire: egy házasságra gondolok a Román Királyi Család egyik örökösével. :))

Később, amikor doktori tanulmányaim során Magyarországon voltam, a magyarok nagyon „ellenségesek” voltak velem – csupán azért, mert dák fia vagyok. És el is mesélem, hogyan.

Amikor a doktori külföldi ösztöndíjamat kezdtem, választhattam a BOKU Wien és a Szegedi Tudományegyetem (Hódmezővásárhelyi Kar) között. Örömmel választottam Magyarországot; igaz, közelebb is volt az otthonomhoz.

Nagy meglepetés volt számomra, amikor 2011 decemberében a szegedi kar dékánja – egy olyan karé, amely nemrég két Nobel-díjast adott – azonnal fogadott bennünket az irodájában, anélkül hogy két órát kellett volna várnunk az előszobában, ahogyan az otthon, a bánsági egyetemi környezetben gyakran történt. Sőt, kávéval és teával kínált bennünket, és nagyon barátságosan beszélgetett velünk.

Igen, egy ilyen nagy tekintélyű dékán időt szánt ránk, néhány szegény román doktoranduszra, és ami a legfontosabb: úgy bánt velünk, mintha a tanszék kollégái lennénk. Egyáltalán nem éreztük magunkat alacsonyabb rendűnek.

Szeretnék egy kis kitérőt tenni a magyar politikáról. Bevallom, már akkor a szomszédos ország akadémiai körei megrémültek attól, hogy V.O. és a FIDESZ a 2010-es választásokat a parlamenti mandátumok több mint kétharmadával nyerte meg.

Nagy szeretettel fogadtak a Hódmezővásárhelyi kar gyepgazdálkodási tanszékén is, ahol dr. Szűcsné Péter Judith egyetemi tanárnő irányítása alá kerültem – egy pályája végéhez közeledő, rendkívül elegáns, kedves és nagylelkű oktatóhoz. Valahányszor együtt ebédeltünk az egyetemi menzán, soha nem engedte, hogy én fizessek, mondván, hogy doktorandusz vagyok, és szükségem van a pénzre a kutatáshoz. Csak egyszer sikerült gyorsan megelőznöm, és kávét meg üdítőt vennem neki.

Egy idő után azt mondta nekem:

„Marius, ha nem tetszik a kollégiumi szoba, és túl nehéz Temesvárról ingázni, lakhatnál nálam is. Nagy házam van, szívesen látlak.”

Ha már az ingázást említettem: akkoriban még nem készült el az autópálya Temesvár és Szeged között, így a Golfommal a Csanád felé vezető úton jártam.

Egy hideg januári napon, 2012 közepén, a magyar egyetem felé tartok az autómmal. A román határon viszonylag gyorsan átjutok, a magyaron is, de közvetlenül utána hatalmas kocsisor és nagy rendőrségi ellenőrzés fogad.

Nem sokkal később odajön hozzám az egyik magyar rendőr. Megmutatom a papírjaimat, és angolul elmagyarázom, hogy az egyetemre megyek, és kicsit késésben vagyok a dugó miatt. Azt mondja, semmi gond, segít.

Felveszi a rádiót, beszél valamit magyarul, majd azt mondja, hogy menjek ki a sorból és induljak el. Alig hittem el, de rám mosolygott és azt mondta:

„GO! GO!”

Köszönöm szépen! – és elindultam.

Gyanítom, hogy az a tény, hogy doktorandusz voltam az országukban, sokat számított neki, és ezért tette ezt a nemes gesztust.

Fiatalok voltunk és szerettünk kirándulni, ezért hétvégenként gyakran jártunk a híres Fehértói Halászcsárda és Panzióba Kisteleken, néhány kilométerre Szegedtől.

Ide akartam kilyukadni: bár folyékonyan beszélek angolul és németül, valahányszor ott voltam és ételt rendeltem, románul tettem. Senki nem húzta a száját, és senki nem mondta, hogy beszéljek magyarul – ahogy néha nálunk hallani egyes „szuverenistáktól”, hogy követelik a tökéletes román nyelvet, amikor a Székelyföldön járnak.

Sok Németországban töltött év után a honvágy arra késztetett, hogy hat hónapra hazaköltözzek Romániába.

Ebben a rövid időszakban megalapítottam egy tájépítészeti céget, és alvállalkozóként elvállaltam egy park rendezését egy bánsági faluban.

Elmentem egy nagy szegedi faiskolába, megrendeltem a tervben szereplő fákat és cserjéket, és pontosan két hét múlva megkaptam a dendrológiai anyagot, kiváló állapotban, közvetlenül a bánsági községbe szállítva.

Két hét múlva kaptam egy e-mailt a magyar partnertől, amelyben azt írta, hogy a következő napokban körülbelül 500 eurót utal vissza a cégem számlájára, mert a Taxus baccata (tiszafa) esetében hibásan számlázott: 1,09 € helyett 10,9 € darabonként. És elnézést kért.

Testvéreim, amikor egy bukaresti cég ugyanezt megteszi, ünnepélyesen megígérem, hogy többé nem kritizálom a „mitikusokat”.

Végül csak apámat tudom idézni, aki a kilencvenes években először tette be a lábát Nyugatra – Magyarországon keresztül:

„Marius, Magyarország egy paradicsom! Száz évvel előttünk járnak.”

Az idei áprilisi választások után azt kívánom, hogy Magyarország újra az a paradicsom legyen, és megtalálja a helyét az új európai építkezésben Románia mellett: az Európai Egyesült Államokban.”

Tudor Duică: Un text (bilingv) minunat și impresionant al prietenului bănățan Coman Marius…

Dacă tot vine data de 15 martie, zi care coincide cu Ziua Maghiarilor de Pretutindeni, m-am gândit să vă scriu o postare prin care să încerc să vă explic și vouă, celor de dincolo de Carpați, de ce noi, ăștia născuți în Banat și în Transilvania, îi iubim așa de mult pe unguri.

În primul și în primul rând, eu personal îi îndrăgesc pe unguri datorită faptului că mi-am petrecut copilăria în Banatul de pustă. În Banat, la noi acasă, pomii de la stradă erau văruiți, iarba tunsă, casa în fiecare an fărbăluită și poarta vopsită. Pe aceeași uliță se auzeau glasuri de copii care vorbeau limbi diferite: unii ungurește, alții nemțește, alții sârbește, unii evreiește și, bineînțeles se auzea și românește. Știți ce era frumos? Că toți înțelegeam câte ceva din limba celuilalt și, tot timpul, prietenia noastră a fost mai presus de apartenența religioasă a vreunuia. Nu am ținut niciodată cont că unii dintre noi suntem ortodocși iar ceilalți catolici; dimpotrivă, ne bucuram pe stradă că spargem ouă de două ori.

La noi, în Banat, niciodată nu a contat etnia. A contat – și vreau să cred că încă mai contează – omenia omului: este om fain sau nu? Iar maghiarii pe care i-am cunoscut sunt oameni tare faini, corecți, pricepuți și de cuvânt.

Îi îndrăgesc pentru că întotdeauna mi-au arătat respect și te-ai putut baza pe ei, mult mai mult decât pe ai noștri.

Ca să încep cu începutul: îi iubesc pentru că bunicul meu, deși era bănățean român, vorbea la perfecție limba maghiară. Pe vremea lui Ceaușescu, fiind copil (8 ani la Revoluția din 1989), aș fi vrut și eu să văd desene animate – nu doar aceleași știri cu tovarășu Nicu si tovarășa Elena , sau reportaje despre partidul care are ca simbol secera și ciocanul.

Trăind în Timișoara înainte de Revoluția din 1989, bunicul schimba canalul pe Budapesta 1 și, vrând-nevrând, a devenit traducătorul meu preferat.

„Deda, dar ce a zis Donald?”

Constat acum, că Donald din bandele de desene animate de atunci inspira mai multă încredere decât Donald-ul de astăzi, ce doarme la Casa Albă!

Când pantofarul-cizmar analfabet Ceaușescu a început să tragă în noi, tot la știrile de pe Budapesta 1 am aflat. Doar că, de data aceasta, deda al meu nu mai era translatorul meu: se prăpădise în vara lui 1989. Mă gândesc uneori cu nostalgie cât de fericit ar fi fost să-i vadă pe Ceaușescu și pe comuniști răsturnați.

Îmi amintesc și acum poveștile bunicului în care îmi pomenea despre un rege care, într-o zi, va veni și ne va salva. Mai târziu am înțeles că acel rege era, de fapt, Majestatea Sa, Regele Mihai și din păcate nici măcar Majestatea Sa nu a reușit să ne scape de securiști și de comuniști .

Prima pită albă mâncată după căderea lui Ceaușescu, în decembrie ’89, a adus-o bunica acasă. Pita era din ajutoarele trimise de statul maghiar pentru românii care le-au luat Ardealul și Banatul. Oameni răi ungurii ăștia!

Anii au trecut și am ajuns la adolescență, iar primii fluturi în stomac au fost tot colorați în roșu , alb și verde.

Sincer, ca bănățean și constatând personal cât de frumoase sunt unguroaicele, nu m-ar deranja dacă ar naște viitori regi ai României. Nu! Nu, vă gândiți prea departe: mă gândesc la un mariaj cu unul dintre moștenitorii Familiei Regale a României. :))

Mai târziu, în timpul stagiului meu de doctorat în Ungaria, am fost „dușmănit” rău de tot de către maghiari doar pentru simplul fapt că sunt fiu de dac – și am să vă povestesc și cum.

Când am început stagiul extern la doctorat am avut de ales între BOKU Wien și Universitatea din Szeged (Szegedi Tudományegyetem – Hódmezővásárhelyi Kar). Am ales cu drag Ungaria; este adevărat, era și mai aproape de casă.

Nu mică mi-a fost mirarea când, în decembrie 2011, decanul Facultății din Szeged – facultate care a dat recent doi câștigători ai Premiului Nobel – ne-a primit în biroul lui fără să ne lase să așteptăm două ore în anticameră, cum se întâmpla adesea pe acasă, în mediul universitar bănățean. Mai mult, ne-a servit cu cafea și ceai și, foarte prietenos, a stat de vorbă cu noi.

Da, ditamai decanul și-a pierdut timpul cu noi, niște bieți doctoranzi români, iar cel mai important lucru a fost că ne-a tratat ca și cum am fi fost colegii lui de catedră. Nu ne-am simțit cu nimic inferiori.

Aș dori să fac o paranteză, cu îngăduința dvs., referitor la politica din Ungaria. Vă mărturisesc că încă de atunci mediul academic din țara vecină era îngrozit de faptul că V.O. și FIDESZ au câștigat alegerile din 2010 cu mai mult de două treimi din numărul total de mandate din Parlamentul Ungariei.

Am fost primit cu căldură și la disciplina de Cultura Pajiștilor din cadrul secției din Hódmezővásárhely, unde am ajuns sub conducerea doamnei profesor universitar dr. Szűcsné Péter Judith, un cadru didactic aflat spre apusul carierei universitare, foarte distinsă, amabilă și darnică. De câte ori am mâncat cu dânsa împreună la cantina din incinta campusului universitar, nu m-a lăsat niciodată să plătesc eu consumația, spunându-mi că eu sunt doctorand și că am nevoie de bănuți pentru cercetare. O singură dată am reușit, pe repede înainte, să-i cumpăr doamnei profesoare o cafea și o băutură răcoritoare.

După ceva timp îmi spune: „Marius, dacă nu îți place la cameră de cămin și îți este prea greu să faci naveta la Timișoara, poți locui și la mine acasă. Eu am o casă mare și te primesc cu drag.”

Dacă tot am pomenit de navetă, pe vremea stagiului maghiar nu era finalizată autostrada între Timișoara și Szeged și călătoream cu Golful meu via Cenad.

Într-o zi friguroasă de iarnă, pe la mijlocul lui ianuarie 2012, merg spre universitatea maghiară cu Golful meu. Trec de vama noastră relativ repede, trec și de cea maghiară, însă imediat după vamă: coadă imensă de mașini în față, filtru mare al poliției maghiare.

Nu durează mult și vine spre mine unul dintre zecile de polițiști maghiari prezenți la fața locului. Îi prezint documentele și îi explic în engleză că merg la universitate și sunt puțin cam în întârziere din cauza ambuteiajului. Îmi spune că nu este nicio problemă și că mă ajută.

Ia stația, vorbește în maghiară, apoi îmi spune să ies din coloană și să plec. Nu prea îmi vine să-l cred, însă îmi zâmbește și îmi spune: „GO! GO!”

Köszönöm szépen! … și demarez!

Bănuiesc că faptul că am fost doctorand în țara lor a contat enorm pentru el și mi-a făcut acest gest de noblețe.

Fiind tineri și dornici de ieșiri, frecventam la sfârșit de săptămână celebrul restaurant pescăresc Fehértói Halászcsárda és Panzió din Kistelek, situat la câțiva kilometri de Szeged.

Aici voiam să ajung: deși vorbesc limba engleză și germană fluent, de câte ori am fost și am comandat mâncare, am făcut-o în limba română și nu s-a strâmbat nimeni și nu mi-a zis nimeni să vorbesc în ungurește, cum mai aud pe la noi că au unii suveraniști pretenții să li se vorbească corect gramatical în limba lui Samuil Micu când merg prin Ținutul Secuiesc.

După foarte mulți ani petrecuți în Germania, dorul de casă mă face să mă repatriez pentru o perioadă de șase luni în România.

În această perioadă scurtă, ce-i drept, îmi înființez o firmă de arhitectură a peisajului și subcontractez o lucrare de amenajare peisagistică pentru un parc dintr-un sat din Banatul de pustă.

Merg la o pepinieră mare din Szeged, comand arborii și arbuștii prevăzuți în caietul de sarcini, iar peste exact două săptămâni primesc materialul dendrologic, livrat în condiții excepționale direct în comuna bănățeană.

După vreo două săptămâni primesc un mail din partea partenerului maghiar în care îmi spune că, în zilele următoare, îmi va transfera înapoi în contul firmei suma de aproximativ 500 de euro, deoarece la specia Taxus baccata (tisa) mi-a facturat greșit: în loc de 1,09 € / buc., 10,9 €. Și că își cere scuze.

Măi fraților, când vreo firmă din București face același lucru, eu promit solemn să nu-i mai critic pe mitici.

În încheiere, nu pot decât să-l parafrazez pe tatăl meu, care a pus pentru prima dată piciorul în Occident în Ungaria, în anii ’90: „Marius, Ungaria este un paradis! Sunt cu 100 de ani înaintea noastră”

După alegerile din luna aprilie a acestui an îmi doresc ca Ungaria să redevină acel paradis și să-și găsească locul său în noua construcție europeană alături de România, și anume Statele Unite ale Europei.

Facebook-bejegyzés 2026. március 13-án.