Király László Amikor pipacsok voltatok című visszhangos verseskötete 1982-ben jelent meg a bukaresti Kriterion Kiadó gondozásában. A verseket válogatta és románra fordította Bartha György.
A törvények
Már tudod a régi közmondást, a törvényt: a véletlen leej-
tett kenyeret meg kell csókolni. Öregszel? Ha eldobsz egy
darab kenyeret, tisztában vagy vele: valahol hozzátartozód
éhezik. Nem kellett mindehhez sok tanulás, csak néhány ki-
mozdulás, néhány utazás, összeroppanás, amikor eljutottál
oda, ahová eljutni sosem remélted. Állnak a nagy múzeumok,
bennük képek, szobrok, fegyverek, sisakok, szablyák, pán-
célingek, és semmire sincs szükség, csak tudnod kell elképzel-
ni magad néhány ütközetben, s máris több vagy, megsokszo-
roztad magad. Mi egyéb az emberréválás, mint hogy ma-
gadra tudod venni mások életének döntő pillanatait? Sosem
írod meg, de sohasem szabadulsz tőle: anikor 1674-ben
Bethlenben Bánffy Dénest lefejezték. Vágtatnak az éjszaká-
ban, köves úton, a jókedvű gyilkosok a részeg fejedelem
keze-vonásával, pecsétes ítéletével, érzik már, hogy győztek;
s lóhalálában utánuk fejedelemasszonyunk embere a mentő
levéllel, de hiába. Cigány hóhért hoztak, annak is a kardja
csorba volt, mint a fűrész, mégis a hálóház előtt addig vágta,
amíg vége lett. Az asszony sikoltva tördelte a kezét, de
Bánffy alig szólt valamit; s a kaput verte a követ a semmitő
levéllel; de kastélyok kapuját ugyan verheted. Ragyog Bor-
nemisza Anna neve. Iszol egy pohár bort – a fejedelem ve-
dernyit ivott minden este. Nem is akart fejedelem lenni.
Szegény. És múlik az évezred. Helyet keresel magadnak,
ahol leülhetnél egy diófa alá, és azt mondhatnád: jól vagyok.
Gyűlnek a feljegyzések, s a halott barátok. Egyikről egy dör-
mögő felleget kell elnevezned, másikról egy hallgatag erdő-
részt. Nagy gond ez, és nem mindenki érzi. Gondolj arra a
délelőttre, amikor nézted a Szamos ezüst vizét, Bethlenbe
menet vagy Bethlenből jövet, Szabó Gyulával és Szilágyi
Istvánnal, kik ugyanúgy érzékenyek a poroszló-dobogásra,
mint magad. Ültök a ragyogó víz mellett, köveket dobáltok,
mintha bizony könnyedek volnátok. És néha nevettek. Mi-
lyen szép.
Legile
Ai în sânge sensul dictonului vechi precum o lege nescrisă:
bucata de pâine scăpată din mâini o ridici și o săruți numai-
decât. De mult nu mai ești copil atunci când ai înțeles că, dacă
arunci o coajă de pâine: o rudă apropiată rabdă de foa-
me pe undeva. La care s-au mai adăugat învățămintele
câtorva drumeții, călătorii, dar și unele prăbușiri, când ai
ajuns la niște destinații nesperat de a fi atinse vreodată. Și
te așteptară marile muzee cu tablouri, statui, arme, coifuri,
săbii, zale, lucruri fără folos astăzi; poate – datorită aces-
tora – e mai ușor să te înfățișezi în situația cuiva care se prinde
în învălmășeala unor bătălii de odinioară. Și, iacă, dintr-o da-
tă ai devenit mai multe persoane, te-ai și multiplicat. A deve-
ni alt om nu e altceva, decât însușirea aptitudinii, de a
te plasa în momentele de cumpănă ale vieții cuiva.
N-ai să pui niciodată în versuri, astfel pe veci n-ai să scapi
de acele evenimente ale anului 1674, când Bánffy Dénes
a fost decapitat la Beclean.
În noapte pe drumul pietros aleargă mâncând pământul
caleașca asasinilor veseli, având la ei verdictul de
execuție semnat și parafat de domnitorul în delir;
simt deja izul victoriei; iar în urma lor se
precipită omul principesei cu verdictul de achitare. Dar to-
tul e în zadar. Gâdele țigan, adus în grabă, deși avea o știr-
bitură de sabie ca de fierestrău, îl tot tăia, în fața camerei de
dormit, până când omul și-a dat duhul. Soția sa, ținută
deoparte de călăi cu forța, striga ca din gură de șarpe, frân-
gându-și mâinile. Bánffy Dénes abia dacă a scos câteva
vorbe. Solul, având asupra lui recursul în anulare, bătea-n zadar
cu pumnii, cât putea de tare, în poarta castelului.
Pot să bați cât vrei în porțile castelelor…
Numele principesei Bornemisza Anna lucește peste veacuri!
Îmi torn pe gât un pahar cu vin. Principele – precum s-a
scris – obișnuia să bea câte-o vadră în fiecare seară. Nici
n-a vrut să urce pe tron. Săracu’!
Și, încetul cu încetul, ia sfârșit și acest mileniu. Îți mai
cauți un loc – stând la umbra unui nuc – unde să te poți
exprima astfel: mă simt binișor. Se înmulțesc însemnările
tale și prietenii tăi morți.
Unuia trebuie să-i dai numele unui nor bombănitor,
altuia: denumirea unei întinderi tăcute de pădure. Și e o sarci-
nă deosebit de grea pe care n-o înțelege toată lumea.
Îți aduci aminte, de exemplu, de o înainte de masă, când –
în drum spre sau venind dinspre Beclean – v-ați așezat pe
mal și ați privit apa argintie a Someșului, împreună cu Sza-
bó Gyula și Szilágyi István, doi inși la fel de sensibili ca și
tine la țopăitul dorobanților. Stați pe lângă râul scânteietor
aruncând cu câte-o pietricică în luciul apei, ca niște persoane
degajate ce sunteți. Și din când în când mai și râdeți. Ce frumos e.
Kővadászok klubja
A Kővadászok Klubját megnyitom.
Vigyázzatok, el ne nyomjon az álom.
Tudom: amikor pipacsok voltatok,
Zengett sok sejhaj, virágdínomdánom.
A Kővadászok a hűség fiai,
Közéjük állni: sem dics, sem botorság.
Ti, akik valaha pipacsok voltatok,
Tudjátok, milyen egy vérben ázó ország.
Talán még annyit: ez itt nem vetés,
Ez az egyszerű, kedves lándzsaerdő.
Amikor még pipacsok voltatok,
Nem tudhattátok: ez a kor is eljő.
A K. K. tőletek mit sem követel.
Megteszi más úgyis ¬ s mindenáron.
De ti valaha pipacsok voltatok.
Vigyázzatok, el ne kapjon az álom
Végül: a K. K.-ba belépni se kell.
Ki belép, intézze szabadon sorsát.
És emlékezzen: pipacsok voltatok,
S beszőttétek a nyári Európát.
Clubul Cinegetic de Roci
Deschid Clubul Cinegetic de Roci.
Să nu vă fure somnul, bunăoară.
Prea bine știu: pe când erați voi maci,
Hai-hui! Serbări florale răsunară.
Vânătorii de Roci sunt devotați fideli –
Nu-i har să-i urmezi, nici operă ingrată.
Voi, de pe vremea când erați toți maci,
Știți cum arată-o țară-nsângerată.
Atât mai spun: nu-i lan de grâu în zare,
E-o sihlă tandră, simplă, de lănci – vie.
Pe vremea-aceea, când erați toți maci,
N-ați fi crezut că ăst timp o să vie.
Nu vă silește Clubul la nimic.
Sunt multe cele care vă obligă.
Însă cândva erați cu toții maci,
Feriți-vă ca somnul să vă-nvingă.
Dar nu e musai să te-nscrii în Club.
Și cei intrați sunt liberi ca-n-nainte.
Oricare dintre voi era de mac o floare,
Europa-mpânzind-o: atât să aibă-n minte.
Történelmi regény – II
Jön négy férfi, három egyenruhás,
a negyedik falusi ruhában.
Kiérnek a faluból, mennek kétszáz lépést.
Na, kérdezi a tiszt, látszik-e ide a maga földje?
Látszik, mondja a paraszt, ott a nagy fa mellett.
Nekem ne mind mutogasson, menjen oda, lássuk.
Kéremszépen; a paraszt elindul.
Van már ötven méter? – gondolkodik a tiszt.
Bal tenyerét kérőleg kinyújtja.
Igenis, van, bokázik az egyik katona.
Nagy puskáját átadja a tisztnek.
Az a fegyvert célzásra emeli.
Elég nehéz, b…..meg az isten.
De úgy tartja, mint a sportlövészek.
Bal keze két ujját villaként szétnyitja,
és a csövet oda fekteti.
Megvan már száz méter? Megvan, igenis! Bumm!
A paraszt megáll csodálkozva s a földön elvágódik.
Veder vízzel elindul a másik katona.
Nehogy elsiesd, a nyakad kitekerem!
Nem sietem, igenis!
Lassan csorgatja a vizet a paraszt tarkójára.
Az hörögve tápászkodik, ingén nő a vörös folt.
Ott áll, mintha erőlködne, hogy megértsen valamit.
Nyomás tovább, morogja a katona.
Botladozva, rogyadozva indul a paraszt.
Kétszáz? – kérdi a tiszt halkan.
Megvan, igenis.
A paraszt karjait tárja, át akarná ölelni a fa törzsét.
Bumm!
A katona odaér, jobb kezével nagy keresztet vés a levegőbe.
Kellett neked, hát megkaptad.
Ha ennyire ragaszkodsz hozzája.
Megy a három egyenruhás hegyen-völgyön át.
Roman istoric – II.
Pășesc patru bărbați, trei în uniformă militară,
cel de-al patrulea – în straie de țăran.
După ce ies din sat, mai înaintează pe câmp vreo două sute de metri.
Ia, spune, îl întreabă ofițerul, se vede de-aici pământul matale?
Da, se vede, zice țăranul, e lângă copacul acela mare.
Mie nu-mi tot arăta cu deștul, ia, du-te până acolo să vedem.
Da, sărut mâna, și țăranul pornește spre copac.
O fi având cincizeci de metri ? – socoate ofițerul distanța.
Își întinde palma stângă spre unul dintre soldați cerându-i arma.
Da, să trăiți, este, bate din călcâie soldatul
și întinde greoaia-i arma ofițerului.
Acela-și potrivește pușca în poziție de ochire.
E destul de grea , p… lui Dumnezeu.
Ține arma ca trăgătorii de elită,
formând din degetele palmei stângi o furcă
unde așează țeava puștii.
O fi având o sută de metri?
Este, să trăiți! Bumm!
Țăranul, parcă nedumerit, se oprește din mers…apoi cade lat.
Celălalt soldat pornește spre el cu o găleată de apă.
Îți rup gâtul dacă te pripești!
Nu mă pripesc, să trăiți!
Soldatul toarnă apa din găleata încet, în șuvoi subțire pe ceafa țăranului.
Acela, horcăind, se ridică anevoie, crește pata roșie în pieptul cămășii albe.
Stă acolo nedumerit, parcă străduindu-se să priceapă ceva de neînțeles.
Ia, întinde-o mai departe, îi mormăie soldatul.
Țăranul, poticnindu-se și orbecăind, pornește.
Două sute de metri? – întreabă încet ofițerul.
Da, să trăiți!
Țăranul, cu brațele întinse, parcă vrea să cuprindă trunchiul copacului.
Bumm!
Soldatul, ajuns lângă el, cu mâna dreaptă scrie un semn de cruce mare în aer.
Ți-a trebuit, acum e al tău.
Dacă așa de tare ții la el!
Pășesc cei trei în uniformă prin văi și pe dealuri.
Aranykorok
Ahogy a versekről álmodoztunk.
Múzsáink feketekávét főztek –
s nem sejtették: nem ők a fontosak.
Ahogy a kötelező fátyolfüst mögött
meghúzódtak az elszánt arcok, álmok.
Múzsáink vodkát töltöttek poharunkba
egy sosem-volt világban-házban,
tisztelni próbáltak bennünket – nem tudták:
mi magunk sem vagyunk fontosak.
S ahogy váratlan kiderült: fegyver, pajzs a szó;
van, ki fél tőle, megvadul, visszavág
kiszámíthatatlan fegyvereivel.
S a múzsák csókja akkor a legszebb,
ha csúf árnyak járnak a költők nyomán.
Vége a feltétlen álmodozásnak,
s oly kínos a múzsákkal elhitetni:
mehetnek, szabadok, köszönjük,
kívánunk nekik csöndes életet.
Hűvösebb évek jönnek, s nincs időnk –
szigorú versekről álmodunk.
Indul a szórás is, van ki messze ballag,
nyomában por száll, régi szók.
Én megbocsátom magamnak, testvérek,
hogy eszembe jutott az a kor.
Secole de aur
Cum visam despre acele poezii –
Muzele noastre se-nvredniceau cu cafele
fără să-și dea seama: nu au nicio importanță.
Precum de după imperiosul voal de fum
stăteau pitulate acele îndârjite fețe și vise,
muzele noastre au turnat votcă în pahare
într-o lume, odaie de niciodată, de nicăieri
și s-au căznit a ne cinsti fără să-și dea seama:
nu suntem importanți nici noi.
Și cum dintr-o dată s-a adeverit: cuvântul e armă și scut;
unora le e teamă de el, se sălbăticesc, ripostează
cu armele lor incalculabile.
Iar sărutul muzelor ne este cel mai drag,
atunci când poeții sunt urmăriți de umbre urâte.
Gata, s-a terminat cu visurile neîngrădite,
și e așa de stânjenitor să explici ca muzele să înțeleagă:
sunt libere, pot merge unde vor, le mulțumim pentru toate
și le urăm o viață blândă.
Urmează ani mai friguroși și nu mai avem timp –
Visăm poezii aspre.
Începe și împrăștierea, sunt unii ale căror pași se îndreaptă spre țărmuri îndepărtate,
pe urmele lor se ridică praful, cuvinte vechi.
Eu îmi iert, fraților,
că mi-am adus aminte de acele vremuri.
